Procesul Civil

  • Suspendarea voluntară

 

Art. 242 C. pr. civ. prevede două cazuri de suspendare voluntară, datorată manifestării de voinţă a părţilor, expresă sau tacită:[1]

–           când amândouă părţile o cer;

–           dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi au fost legal citate şi nici nu s-a cerut, de către cel puţin una dintre părţi, judecarea în lipsă.

Primul caz de suspendare voluntară este o aplicare a dreptului părţilor de a dispune de obiectul procesului, de soarta lui, ca o consecinţă a principiului disponibilităţii. Acordul părţilor în vederea suspendării poate avea scopuri diferite, cum ar fi o posibilă tranzacţie, o plată viitoare la care se obligă pârâtul etc.

Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voinţa tacită a părţilor de a nu mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una dintre ele nu se prezintă la termenul de judecată.

Dacă se prezintă cel puţin o parte , instanţa nu va mai dispune suspendarea ci, în condiţile art. 152 C. pr. civ., va păşi la judecată, pronunţându-se pe temeiul dovezilor administrate şi putând primi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.

[1] Tăbârcă, ML, Drept procesual civil Vol. 1 Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,p.196

Lasă un comentariu